Spalatul ZEN al vaselor




De cand ma stiu, spalatul vaselor a fost pentru mine o corvoada. Nu mi-a facut niciodata placere si ma dispera cumplit ciclul vicios, spalat-murdarit-spalat-murdarit. Nici nu am cunoscut pe cineva care sa anunte sus si tare ca este un fan. Unii sunt indiferenti dar majoritatea dintre noi suntem victimele lichidului de spalat vase, al murdariei inmuiate in prealabil (sau nu) si al izvorului nesfarsit de vase si cani si oale si cratite....

Cand eram mica, aveam o zi din weekend in care spalam toate vasele care se murdareau in cursul acelei zile. Am crescut, am plecat de acasa la facultate si am intrat intr-o relatie “toxica” cu spalatul sus-numitelor. Atat de “toxica” incat am plecat din garsoniera pentru 2 saptamani si am uitat vasele murdare in chiuveta. Cand m-am intors, am fost intampinata de un fel de Lume a Furnicilor, in mijlocul Festivalului de Dans al furnicutelor-printi si printese (cele cu aripi). Erau peste tot in bucataria mea mica. Am incercat sa le scot afara pe majoritatea, le-am intoxicat pe unele si din frustrare, am mai si aspirat cateva. Dupa 4 zile de “inchizitie”, am scapat de ele. Bine ca nu citisem inca “Furnicile” de Bernard Werber ca probabil mi-ar fi fost si mai multa mila si cine stie ce as fi incercat sa fac.  

Acesta a fost unul din momentele de apogeu. Urmatorul a aparut ca o maxima frustrare pe care o tineam in mine cu dintii, cand m-am mutat cu prietenul meu, actualul sot. M-au apucat pandaliile si amintirile din copilarie.

Vedeti voi, mititica fiind, vedeam in mama frustrarea spalatul zilnic al vaselor. Si frustrarea si mai mare ca niciuna (eu sau surioara mea), nu ne ofeream nici in ruptul capului sa o ajutam. Asta e motivul pentru care a si impus regula cu o zi din weekend. Acuma serios, cine era nebun sa se ofere voluntar pentru cea mai plicticoasa activitate din casa. Mai bine stergeam praful sau periam covoarele de par de catel decat sa spal vase. Bine, recunosc, nu ma prea ofeream voluntara nici pentru astea.
Si la frustrarea mamei, adaugam si faptul ca tata spala vase....rar. Foarte rar. Si mereu mi se parea ca el ar fi trebuit mai degraba sa o ajute...de ce noi? Micile si inocentele copile? Nu nu, e mai bine sa aruncam pisica in curtea celuilalt. Asa nu ma mai simteam vinovata ca nu o ajutam pe mama. (Cu toata vinovatia si tot nu ma ofeream voluntara, ca sa nu-i dau satisfactie. Da, ati ghicit, eram deja adolescenta).

Sa revenim la viata de adult in devenire. Inca la facultate, nu lucram, aveam timp. Stateam pe acasa la prietenul meu, si aveam timp sa spal vase. Si ma dispera. Spala si el, normal, dar mai putine ca mine, pentru ca el chiar mergea la servici, nu ca altii....ahem....Dar in capul meu, cumva m-am trezit ca ma indentific cu imaginea de “victima, care exagereaza, ca nu o ajuta nimeni, vai vai, saraca de mine”. Imi tot plangeam de mila cand ma uitam la muntele cu varf de vase care imi facea cu ochiul din chiuveta. Pe unde pui ca m-a tras curentul feminist si vedeam spalatul vaselor ca si cum imi baga cineva pe gat eticheta de casnica, enervandu-ma in proces. Vroiam independenta, libertate, putere femeilor! Sa nu mai spele vasele vreodata!
Bun, nu a durat foarte mult pentru ca incepeam sa ma satur de palavrageala din capul meu din timpul petrecut cu vasele vietii. Asa ca am luat o hotarare masiva.

Zero ganduri = Zen Andrada

Nu mai mai gandesc la nimic. Daca gandurile sunt problema, pai sa le punem pe silentios. Eram foarte constienta ca va fi greu, dar cu exercitiu, am reusit. Sa va explic procesul.
L-am descoperit pe Thich Nhat Hanh, un calugar buddhist care a ales sa transmita lumii arta de prezenta constienta, sau mindfulness. Sa fii mindful, inseamna sa aduci constiinta in momentul prezent, sa fii atent la tine, la mintea ta, la corpul tau. Practic, sa iesi de pe pilot automat, si sa fii, din aceasta prezenta constienta, participantul activ al vietii tale, cu potentialul de a alege in fiecare secunda, ce sa faci, sa zici, sa asculti, sa simti. Sa iti observi gandurile, cum se deruleaza non-stop, si sa alegi sa le opresti, sa-ti muti atentia de la ele, atunci cand vrei tu. Sa nu mai fii sclavul propriilor tale ganduri si emotii.

El are doua citate foarte relevante pentru provocarea mea:

“In timp ce speli vasele, ar trebui doar sa speli vasele, ceea ce inseamna ca in timp ce speli vasele, sa fii perfect constient de faptul ca speli vasele. Initial, asta poate sa pare un pic ridicol: de ce sa pui asa de multa concentrare pe un lucru atat de simplu? Dar exact aceasta este ideea. Faptul ca stau aici si spal aceste boluri, este o realitate minunata. Sunt eu insumi, imi urmaresc respiratia, constient de prezenta mea si constient de gandurile si actiunile mele. Nu exista nici o sansa sa fiu rascolit fara judecata, ca o sticla aruncata de colo-colo de catre valuri.”
“Pentru mine, ideea ca a spala vasele este neplacuta, poate sa apara doar atunci cand nu o faci. In momentul in care stai in fata chiuvetei, cu manecile suflecate si mainile scufundate in apa calda, este chiar destul de placut. Imi place sa imi acord timp pentru fiecare vas in parte, sa fiu perfect constient de vas, de apa, de fiecare miscare a mainilor mele. Stiu ca daca ma grabesc ca sa pot manca desertul mai repede, timpul pentru spalatul vaselor va fi neplacut, chiar nemeritat de a fi trait. Si ar fi pacat, pentru ca fiecare minut, fiecare secunda a acestei vieti este un miracol. Vasele in sine si faptul ca eu sunt aici, spalandu-le, este un miracol.”

Asa ca imediat, m-am dus la chiuveta si am dat drumul la apa sa curga. Am luat cana care astepta sa fie spalata si mi-am bagat mainile in apa. Am simtit caldura apei, foarte placuta si moale. Am luat buretele pe care am pus lichidul de vase, care apropo, miroase frumos a rodie. Am luat cana in cealalta mana si cu grija, am inceput sa mangai cana cu buretele, spaland usor urmele de lapte cu Inka intarite de cateva ore. Am revenit de cateva ori si apoi am clatit cu atentie.

Concluzia mea

In timp ce spalam cana, nu mi-a aparut nici un gand. Simteam doar placerea de a fi cu mainile in apa, ca un copil care se balaceste. Era liniste si era multa blandete in mine. Respiram incet, inspiram, expiram, si eram recunoscatoare pentru acel moment. M-am simtit calma. Mi-am dat seama ca pot sa fiu recunoscatoare pentru un lucru aparent plictisitor. Faptul ca puteam sa il fac, si sa ma bucur de el, a venit ca o usurare. Si mi-a schimbat felul in care gandeam. Uimitor, dar a fost destul un singur moment, ca de la el, sa extrapolez la toate “treburile casnice” senzatia de eliberare de frustrare.

Am realizat ca spalatul vaselor, poate sa fie un moment placut. Un moment de-a lungul unei zile, si o oportunitate sa ma bucur de lucrurile cele mai mici. De atunci, m-am eliberat de nevoia de a incarca spalatul vaselor cu tot felul de emotii: nu imi place, nu vreau, ma enerveaza, sunt indiferenta, nu-mi pasa...S-au disipat ca ceata intr-o dimineata. Si dragut e ca nu au mai aparut. Mi-am adus aminte cateodata, mai ales cand povestind cu alte doamne sau domnisoare, care isi eliberau sufletul marturisindu-mi cat se chinuie cand trebuie sa spele vasele. Dar le spuneam si lor, asa cum va marturisesc si voua: Se poate mai bine, mai frumos si mai usor, sa ne bucuram de lucrurile mici. Chiar si de spalatul vaselor!

Despre competitie si cum ajungi sa fii propriul tau erou



Am ascultat recent un discurs de-al lui Alfie Kohn despre competitie. In cuvintele lui, “Competitia este pentru stima de sine, cum este zaharul pentru dinti”. Motivul pentru care ea nu este folositoare, este printre altele ca:

  1. Ne incurajeaza sa ne indoim de noi insine. Sa credem ca doar daca ne comparam cu altii, ne putem da seama daca suntem sau nu valorosi.
  2. Ne invata ca succesul nostru apare, doar in detrimentul altora. “Ori eu, ori el”. Ceilalti, sunt potentiale obstacole in fata succesului nostru, chiar a fericirii noastre.
  3. Toti pe care ii intalnim, sunt potentiali rivali, chiar daca nu a pornit inca “jocul”.
  4. Cu cat concuram mai mult, cu atat vrem mai mult. Daca se intampla sa castigam, vrem sa simtim acea adrenalina (de scurta durata), care ne face sa ne simtim importanti, cei mai buni. Daca pierdem, si majoritatea pierdem, pentru ca victoria apartine de obicei unui singur individ, ne simtim tot mai rau. Mai incercam pana cand la un moment dat vom renunta. Dar nu pentru ca ne-am dat seama de cercul vicios in care ne aflam, ci pentru ca am ajuns in punctul in care increderea in propria persoana e aproape 0.

Si lucrurile astea m-au facut sa ma gandesc la propria mea experienta cu competitia. Eu am pornit de mica, de la gradinita, de la un nivel destul de mic de incredere in mine insumi. Nu stiu exact de ce. Familia avea incredere in mine, si imi arata asta zilnic, dar cumva, eu nu ma consideram demna de increderea lor. Vedeam in aproape tot ce faceam ca esuez jalnic si ca nu merit atata incredere. Eram in permanenta competitie cu sora mea mai mica, si simteam nevoia sa demonstrez ca merit sa fiu bagata in seama, valorizata. Eram in competitie cu fiecare copil din grupa de la gradinita, in afara de prietena mea cea mai buna. Si tiparul s-a extins la scoala, liceu chiar si facultate. Mereu in competitie cu cei care erau mai buni decat mine, sau primeau mai multa atentie. Destul de obositor, nu? Si faceam eforturi, imense! Dadeam tot ce puteam ca sa ies in evidenta. Am inteles destul de repede ca sa ma remarc in mod negativ, nu era ok, as fi fost tot timpul pedepsita (cum patea sora mea). 

Asa ca aveam celelalta varianta. Sa ma remarc prin reusite. Asa ca am intrat in competitie cu mine insami. Si a fost dureros de cele mai multe ori. Ma indentificam cu notele pe care le luam (desi nu eram certata pentru notele mele, mi se spunea doar ca trebuie sa invat mai mult data viitoare). Si invatam. Dar mi-am descoperit limite. Care mai rau decat simple obstacole, erau munti. Cum era matematica de exemplu. Nu intelegeam mare lucru si imi era foarte greu sa memorez si sa gasesc repede solutii. Am fost mereu foarte emotiva si totul era pentru mine o emotie. Cifrele erau emotii, adunarile, scaderile le traduceam in emotii sau culori. 1 era negru, 2 era rosu, 3 albastru, 4 mov, 5 portocaliu, imi aduc aminte acum de parca era ieri. In capul meu, neuronii jucau leapsa in loc sa spun repede cat face 6 x 7. Si bineinteles nu intelegeam mecanismul atunci si cei din jur erau taaare frustrati cand incercau cu multa bunavointa sa ma faca sa inteleg cu ce se mananca matematica. Si la istorie de exemplu, care ma atragea, pentru ca o vedeam ca pe o culegere de povesti, nu retineam evenimentele propriu zise. Sau anii. Dar retineam emotia pe care o aveam cand citeam despre un moment anume. Imi aduceam apoi aminte emotia, si din ea, refaceam firul povestii. Nu foarte exact, doar 80% pe acolo. 

Dar in scoala, daca nu dai raspunsul corect, ci doar partial, aproape tot timpul esti un elev mediocru. Iar pentru mine, asta era inacceptabil. Asa ca imi impingeam limitele. Imi aduc aminte cand imi spunea surioara mea, cu multa candoare,“putrezel”, pentru ca stateam mult in casa, citind. In loc sa ies afara sa ma joc cu copii. Dar puteam sa ii explic ca m-am saturat sa ma mai lupt sa ies in evidenta? Sa fug in casa plangand ca nimeni nu vrea sa se joace jocul propus de mine? Sa fiu valorizata de “copii de la bloc” si ca mai bine restrang competitiile in care ma aflu? Nu puteam, pentru ca nici eu nu intelegeam. Stiam doar ca ma doare sa tot ies afara si sa fac parte din turma, fara sa ma pot “decupa” cumva ca cineva cu initiativa, pe care altii sa il urmeze. Pentru ca eu ii admiram pe toti cei care se impuneau, si erau “lideri”, chiar si pe sora mea, care daca nu reusea altcumva, se impunea cu forta. Nu intelegeam ce ii facea pe acei copii, “speciali”. De ce nu puteam sa fiu si eu speciala?

Apoi am ajuns in a 5-a, la Liceul de Arta, unde am ramas pana la sfarsitul clasei a 12-a. In arta mi-am gasit valorizarea, si am avut profesori care au vazut ca am ceva diferit, care trebuie dezvoltat. Si a mers, pentru ca am reusit sa ma exprim mai bine. Vizual, estetic, artistic si in scris (v-am spus ca citeam mult). Dar si acolo este competitie. Tot pentru nota cea mai mare. Pentru primul care stie raspunsul la intrebarea profesorului, pentru cea mai buna lucrare, cel mai bun desen, pentru cea mai buna medie anuala....Norocul meu era ca in ce tinea de prietenii mei, care fiecare era la ceva mai bun decat mine, imi placea sa ii sustin, sa ii incurajez, sa ii ajut cum pot si la ce ma pricep eu. Cu prietenii mei stiam sa colaborez, nu sa concurez impotriva lor. Ma bucuram daca luau o nota mai mare decat mine, pentru ca ii admiram. Si ma intristam daca luau o nota mai mica, pentru ca stiam ca sunt capabili de mai mult si ca poate au avut doar o zi mai proasta. 

Cumva, in ciuda tuturor presiunilor din exterior, de a fi in competitie vesnica, am descoperit ceva. Eram in competitie cu mine insumi, si asta m-a facut sa imi doresc sa ma cunosc si sa ma imbunatatesc. Ii admiram pe cei mai buni ca mine. Nu infumuratii si egoistii. Ci pe cei blanzi si corecti. Pe acei lideri naturali, care te inspira sa vrei sa fii si mai bun. Dar nu in detrimentul altora. Ci in folosul lor, ca sa ii ajuti. Si tot atunci, am invatat ca daca tu nu ai “ceva”, nici nu poti sa dai mai departe. Asa ca am inceput sa strang. Sa vad ce imi lipseste, sa caut. Erau primii mei pasi spre dezvoltare personala. Si cautam sa invat de la oamenii din jur pe care ii admiram. La propriu, mergeam la ei si ii intrebam, “Tu cum faci asta?”. Imi primeam mereu raspunsul, si ma gandeam la cum pot sa aplic ideea asta noua, in viata mea.
Eu cred, ca singura competitie care este de folos, e cea in care tu te tratezi pe tine insuti ca pe un partener. In care inveti sa colaborezi cu tine insuti, pentru binele tau, in folosul celorlalti. Nu ca un inamic, pe care trebuie sa-l distrugi, ca sa iesi invingator. Nu. In situatia asta defapt nimeni nu castiga. Toata lumea pierde. Si ramai cu vinovatie, stima de sine – zero si o atitudine de victima, plina de frustrari.

Mi-am dorit toata viata sa fiu speciala, pana cand am fost invatata sa ma vad eu asa. Pana cand mi s-au aratat talentele pe care le aveam oricum in mine. Cand am invatat sa am incredere ca pot sa fac ce imi propun, ce simt si imi doresc sa manifest. Cand am fost invatata sa imi cunosc si sa imi imbratisez emotiile in loc sa ma lupt cu ele si sa incerc sa le controlez. Am avut mereu oameni in viata care au reusit sa ma ajute sa ma descopar, sa ma depasesc, sa devin cel mai bun om care pot sa fiu. Am inteles ca asta e tot ce trebuie sa fac. Si mai ales, am inteles ca singurul fel in care oamenii astia m-au inspirat, a fost iubire neconditionata. Nu au asteptat nimic de la mine, pentru ca imi vedeau deja potentialul si credeau in mine. Iar de la ei, eu am invatat cum sa inspiri pe cineva sa creada in el insusi. Si am inteles, ca desi avem toate raspunsurile in noi insine, avem nevoie si de cineva care sa ne arate unde sa ne uitam si ce sa facem cu atata potential cand il descoperim. Mai ales cand suntem mici si nu intelegem cum functionam, cum functioneaza lumea si noi in ea. 

Mi-am dorit mereu, ca atunci cand voi avea copii, sa fiu un exemplu bun pentru ei. Sa ii pot invata cum sa fie oameni buni si cinstiti, iubitori si intelegatori. Si de mult am inteles, ca singurul fel in care pot sa fac asta, este sa devin eu acel om. Doar asa pot intelege mecanismul, doar asa pot sa le explic si lor cum functioneaza. Dar trebuie sa fiu un exemplu, care traieste ce “predica”. Iar asta e cea mai potrivita aventura pentru mine. Sa devin propria mea eroina.    

Pentru voi ce e competitia? E ceva folositor, sau o sabie cu doua taisuri? Sau competitia ascunde in spate un imens potential de autocunoastere, daca doar ne schimbam perspectiva si felul in care ne raportam la ea? Si daca da, voi cum reusiti?

Liniste acolo sus la mansarda!



“Liniste acolo sus la mansarda!”

Asta e o vorba, care la un moment dat al vietii mele, am inceput sa mi-o spun, cand imi simteam mintea bombardata cu ganduri, atat de haotice si irelevante incat aproape ca ameteam fizic. Ma simteam ca in vartejul unei tornade, ca cea care te duce in Oz. Dar din pacate, Oz-ul meu nu era atat de happy happy joy joy. Si incepeam sa ma enervez, sa imi pierd  rabdarea cu mine si propriile mele ganduri. Asa ca intr-un final, am respirat adanc si am spus STOP!

“Liniste acolo sus la mansarda, am nevoie sa gandesc!”
Urmata de replica adresata tot mintii mele: “Daca nu ai nimic bun de contribuit, sa nu te aud!”

Si ghici ce, chiar s-a facut liniste. O liniste calma, care a durat 3 secunde, poate 4. Si a fost suficient sa fac o “reconfigurare traseu ganduri”, ca un GPS smecher, reusind in final sa ma adun.
Mai tarziu, am vrut sa inteleg mecanismul. Ok, ce s-a intamplat in capul meu? De ce a functionat? Si mai ales, e atat de usor?

Concluzia mea este ca am devenit constienta de fiecare gand in parte, l-am simtit, i-am acceptat prezenta. Lasandu-ma inainte purtata de “tornada”, eram la mila ei, facea ce vroia cu mine, pentru ca energia mea era indreptata respingerii. Respingeam toate gandurile in acelasi timp, fara discriminari. Respirand adanc, m-am “adunat” si am acceptat prezenta acelor ganduri. Da, erau haotice, in toate directiile, dar acum le constientizam si le acceptam. Nu ma mai luptam cu ele. Aveam din nou destula energie sa ma controlez.

Apoi am spus Stop! Tot corpul meu stie ce inseamna stop. Ma opresc, din orice fac. Instinctiv. Aud stop, e gata, las pixul jos, piciorul care vroia sa faca un pas in fata, ramane suspendat in aer, pana si gura se inclesteaza, chiar daca e plina de mancare. Stop, e stop. E primitiv.

Mintea s-a oprit. “Aoaleu, ce face nebuna? Ce vrea sa faca acum? Zau ca s-a ticnit, ce era asa de rau, un mic twister de ganduri, nu e ca si cum ar fi prima data....”
“Liniste acolo sus la mansarda!” se aude cu multa fermitate in urechi. Mintea mea probabil ca se pregatea pentru o noua tirada:
      “Mansarda? Cine, eu? Da ce ma, auzi la ea, mansarda...”
      “Am nevoie sa gandesc!”
      “Si ce, asta nu-i gandit? Ete na! Ia de aici un gand, un gand din mijlocul la alte patru ganduri mai mici!” Banuiesc ca ar fi fost un pic agresiva in momentul acela, era prima oara cand o puneam pe mute.
      “Daca nu ai nimic bun de contribuit, sa nu te aud!”
      “Pai, daca pui problema asa....na, nu mai zic nimic!” se aude o minte imbufnata, mutroasa, dar linistita.

Eu cred, ca mintea noastra, e aici sa ne ajute si sa ne incurce in acelasi timp. Pentru ca atunci cand ne incurca mai tare, defapt atunci ne da ajutorul cel mai de pret. Ne da o lectie importanta. Aceea ca daca vrem cu adevarat, avem autocontrol perfect si putem colabora cu ea, nu sa ne luptam vesnic. Totul sta in felul in care ne raportam la ea.

Pentru mine, mintea e un prieten. Ma lauda si ma valorizeaza cand se intampla ceva pozitiv, si cu multa sinceritate, poate prea multa cateodata, ma “arde” daca fac o greseala. Acest Jiminy Cricket personal, parca uneori nu avea limite, si se putea duce cu o critica, pana in panzele albe, pana ma desfiinta cu totul. Dar, din momentul in care am ales sa vad mintea, ca pe o prietena, am inceput sa o tratez ca pe o prietena. Sa ii multumesc atunci cand ma ajuta, sa ii cer ajutorul, cand “imi pun mintea la contributie” si in acele cazuri de marginea prapastiei, in care increderea mea atarna de o sfoara, sa o tragem impreuna pe teren drept, cu un simplu “E ok, mai incercam si altadata.”

Si uite asa, cu blandete, cum ai vrea sa fie cea mai buna prietea a ta, si cum te-ai comporta si tu cu ea, mintea devine un instrument cu ajutorul careia construiesti. Cu timpul, nu o sa mai dai cu piciorul de oftica in gramada de pietre care doar ce s-a pravalit in fata ochilor tai, cum ar fi o dorinta neimplinita sau un proiect la care ai renuntat de frica. Pentru ca o sa te scuturi de praf, o sa te uiti la pietre si o sa vezi o noua oportunitate.

Asta face mintea, atunci cand iti e prietena si nu dusman. Iti da speranta, iti arata alte variante, te incurajeaza sa incerci din nou, sau sa schimbi cu totul perceptia. Dar mai intai, “Liniste acolo sus, la mansarda!”

"When you change the way you look at things, the things that you look at, change.” – Wayne Dyer

Sarcina, Vointa si Pofte Partea a 2-a



Cum am smecherit o crema de zahar ars si am alunecat apoi pe dulceata de visine


Sunt zile, cand te simti foarte increzator in fortele proprii. Cand esti atat de convins ca esti stapan pe situatie, si nimic din lumea asta nu iti poate da planurile peste cap. Si apoi...
Jap-jap! Inapoi la realitate! (da, se simte fix ca doua palme)
Ce? Credeati ca s-a terminat? Nuuu, Doamna Pofta are multe provocari in traista si desi era mijlocul iernii, ea se incalzea la focul in care ma fierbea pe mine...psihologic vorbind. Eu sunt friguroasa din fire.

Crema de Zahar Ars si Andrada cea Voinica


Una din provocarile vietii mele este Crema de Zahar Ars. Este slabiciunea mea. In adolescenta, am incercat sa mananc pana mi se facut rau, in speranta ca dupa, nu o sa mai vreau sa mai vad vreodata in fata ochilor nici o felie. Ei bine, greseala! In ziua aceea nu am mai vrut. In ziua urmatoare, eram cu capul in frigider scobind cu o lingurita dupa siropul de zahar ars.

Am inteles ca sunt unele puteri mai mari decat mine, care vor sa mananc aceasta minunatie. Asa ca umila, mi-am plecat capul in fata zeilor si, din momentul “Divortului de Zahar”, am introdus un fel de “Permisie”, in care mi-am dat voie, ca o data pe an, de ziua mea de nastere, sa consum Aurul Deserturilor. Cu Zahar! Muahahaha!

Zis si facut, a functionat de minune Permisia, si-a indeplinit scopul. Mancam o data pe an si eram foarte satisfacuta. Dar apoi, insarcinata fiind in doua luni, am vrut mai mult, mai repede. Lumina “Vointei”  isi pierdea din intensitate, dar ce sa ma tot abtin. Gasesc eu o solutie. Iar aceasta solutie s-a ascuns in Zaharul de Nuca de Cocos. (Link) Indice glicemic mai mic, nerafinat prin procedee chimice, gust de caramel. Perfect!

Si ce credeti, chiar a fost wow! A avut gustul 97% asemanator cu cel original. 3% a fost gustul specific al zaharului de nuca de cocos, putin diferit, dar suficient cat sa nu fie 100% rezultatul final. V-as arata experienta gatitului cu acest zahar, pentru ca sunt niste chestii mici de care trebuie tinut cont dar nu am facut poze de final...Prea mult entuziasm....

Doamna Pofta 1 – Andrada 1 (era 0 dupa covrigul polonez, daca tineati scorul)

Victoria era a mea, scorul egal. Am smecherit reteta de Crema de Zahar Ars, am folost zahar de nuca de cocos, alternativa mai sanatoasa, si in doua zile am halit, cu putin ajutor, ceva mai mult de 5 portii. M-am simtit bine, fara efecte secundare, nici macar sugar high, ceea ce a fost interesant. Si, conform clauzelor din Permisie, nu am mai mancat nimic cu zahar, de nici un fel, doua saptamani. Doar miere, 1 lingura pe zi, curmale, stafide sau smochine. That’s All Folks! Super aranjament asa-i?
Da, eram extrem de mandra de mine. Increderea plutea pe culmi inalte. Ma descurcam respectabil.

Dulceata de visine cea alunecoasa


Apoi, intr-o seara, vorbesc la telefon cu mama si simt gust de dulceata de visine. Oh, dulce amagire! Cat ti-am simtit lipsa!(mai exact vreo 8-9 ani)
“- Mama, mai ai cumva dulceata de visine?
- Nu, pai nu am mai facut,ca nu prea mai mananc nici eu dulce, si e greu de facut...De ce?
- Imi trebuie cum nu mi-a trebuit niciodata!
- Hai mama, ca ma uit prin camara, poate ca mai gasesc, te sun imediat.”
Cele mai lungi 10 minute. Suna telefonul:
“- Nu mai am. Dar nu gasesti de cumparat pe acolo?”
 Ma apuca disperarea, nici nu o mai aud incercand sa-mi dea sugestii, sa ma ajute. Draga de ea, si ea a fost incercata de Doamna Pofta pe vremea ei, insarcinata cu mine. A vrut ananas...Ma intelegea.

Aveam forte proaspete, “Vointa” lumina ca un soare torid. O sa-mi treaca, o sa uit. Si chiar asa a fost. Se pare ca Doamna Pofta pierdea teren. Au trecut cateva saptamani. Am uitat. Vin parintii mei in vizita la noi, intram intr-o librarie unde era si o cafenea si mi se fixeaza ochii pe un borcan de dulceata de visine, ca un vultur cu ochii pe prada. Era de vanzare, nu doar de expozitie. Pret perfect (cred ca era perfect si 50 de lei la starea semi frenetica in care ma aflam). Ma uit rapid la ingrediente. Zahar, Visine, Lamaie. Oh – Doamne! Ce sa mi-o cumpar eu, mi-au luat-o ai mei, cand mi-au vazut bucuria si sclipirea din ochi. Dar, rabdarea nu m-a parasit. Am asteptat pana am ajuns acasa si am deschis borcanul. Iau o lingurita. AMBROZIE!

Era perfect gustul! Fix ca dulceata facuta de mama. Le dau si lor sa guste, trece testul cu brio. Dulce, acrisor, un pic amar, toate se rostogoleau ca o cascada pe limba mea. Glandele mele salivare dansau ca un foc de artificii. Explozii colorate, urmate apoi de linistea satisfacatoare si plina de pace.
In timp ce eu ma bucuram de secunde de extaz, Doamna Pofta jubila! Am alunecat pe calea Poftelor, unsa cu dulceata, si m-am lipit ca de o panza de paianjen. Dar aveam visine dulci pe limba si nici ca-mi pasa.

Au trecut 3 luni de atunci. Si mai am o lingurita de dulceata in frigider. Nu imi pare rau. M-am controlat. Puteam sa devorez borcanul ala cu doua portii de gris cu lapte. Dar nu am facut-o. Spuneti-mi voi, cine a castigat pana la urma aceasta tura de forta. Eu sau Doamna Pofta?